Mituri despre parenting – un subiect la fel de stringent precum metodele pe care le aplicăm pentru a crește copii încrezători și a-i transforma în adulții care să se descurce în viață. Stilurile de parenting variază în funcție de perioada în care ne aflăm, însă importanța lor în dezvoltarea copilului este una crucială. Părintele își dorește cu orice preț fericirea copilului său, iar acest aspect depinde de felul în care micuțul este crescut și educat. Iar importanța parentingului nu se oprește la a învăța cum să potolești plânsul unui bebeluș sau cum să calmezi accesul de furie al unui copil. Stilul de parenting influențează relația dintre părinte și copil de-a lungul vieții, marcând comportamentul celui din urmă.
Mituri despre parenting în dezvoltarea copilului
Parentingul – înnăscut sau învățat?
Mitul despre parenting care circulă în acest sens este acela că parentingul este o abilitate înnăscută, că omul, văzându-se în fața provocării de a fi părinte, știe cum trebuie să acționeze în orice situație. Mai mult decât atât, nu putem să ignorăm mitul creat în jurul instinctului matern, mult mai dezvoltat și mai eficient decât instinctul patern. Aceste concepte prestabilite și impuse de societate pot avea consecințe grave în special asupra tinerilor părinți, provocându-le nesiguranță sau stres.
Gravitatea acestui mit vine din faptul că setează așteptări false. Părinții trebuie să înțeleagă că descoperirea celei mai bune alternative de a crește un copil vine după încercări multiple, după erori pentru care nu este necesar să se învinuiască și că experiența este un tutore desăvârșit.
Mituri despre parenting – întorcându-ne la superioritatea instinctului matern, un alt mit alături de care trăim, este necesar să privim în ansamblu. Parentingul se învață, acest lucru este cert, însă multe dintre femei îl învață chiar cu mult timp înainte să devină mame. Începând cu jucăriile pe care obișnuiesc să le țină în brațe și continuând cu îngrijirea unui frate mai mic, spre exemplu, fetele deprind, fără să intenționeze, anumite abilități specifice.
Pe de altă parte, implicarea băieților în astfel de jocuri sau activități devine un aspect stigmatizat. Aceste reacții vor conduce mai târziu la ideea preconcepută că femeia posedă un instinct special care o ajută să facă față oricărei situații.
Plecând cu acest bagaj informațional, tatăl poate considera că mama este mai pricepută și că ea va rezolva problema. Iar mama, care nu neapărat cunoaște rezolvarea, va încerca totuși să găsească o soluție, considerând că este, în primul rând, datoria ei. Aceste lucruri nu doar că vor pune presiune pe tânăra mamă, simțindu-se îndatorată și direct responsabilă pentru absolut tot ce se întâmplă, dar pot, de asemenea, să creeze un dezechilibru în viața de cuplu.
Institutul Australian de Studii Familiale a organizat un sondaj în care au fost implicați 5000 de părinți cu vârste cuprinse între 18 și 55 de ani, centrat pe modalitatea în care aceștia au învățat să fie părinți. Rezultatele studiului au concluzionat asupra faptului că acei părinți experimentați și cu vârste mai înaintate admit că ar mai avea multe lucruri de învățat. 58% dintre mamele sub 25 de ani susțin că parentingul este un lucru înnăscut, în timp ce doar 27% dintre femeile cu vârstă cuprinsă între 45 și 54 de ani consideră acest lucru. Atât bărbații, cât și femeile devin mai puțin încrezători în abilitățile înnăscute de a fi părinte cu trecerea timpului.
Afectează stilul de parenting personalitatea copilului?
Studiile au arătat că un stil de parenting eficient produce efecte atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Preșcolarii ai căror părinți au bune abilități de parenting se arată dornici să meargă la școală și pregătiți să învețe. De asemenea, aceștia sunt predispuși la reușită și la o bună relaționare cu profesorii și colegii lor. Ca viitori adulți, este mult mai probabil să aibă o carieră de succes, un mariaj stabil și să devină, la rândul lor, părinți eficienți.[1]
Desigur, unul dintre factorii care influențează dezvoltarea personalității copilului este stilul de parenting. S-a dovedit că un stil de parenting abuziv sau prea permisiv poate conduce la probleme de învățare sau de relaționare cu cei din jur. Copiii abuzați sau neglijați de către părinți sunt mult mai predispuși la abandon școlar, spre exemplu, iar cercul vicios se poate repeta atunci când ajuns să fie și ei părinți.
Stilul de parenting însă este doar unul dintre factorii care contribuie la formarea personalității acestora. Conform specialiștilor, se mai adaugă în acest context și temperamentul, primit genetic, dar și educația, mediul, societatea în care trăiește și experiențele pe care le are.
Observăm că stilul de parenting reprezintă o etapă în formarea personalității, având un impact deosebit în special în primii ani de viață, când se produce modelarea unui individ. Preluarea unor comportamente, a unor valori în urma interacțiunii cu un grup nu se petrece însă doar în familie. Școala, colectivul, grupul de prieteni, societatea în ansamblu sunt factori ai socializării, care își lasă amprenta asupra personalității unui copil.
Un studiu făcut de Institutul National de Sănătate Mintală a demonstrat că părinții copiilor care sunt eficienți în rezolvarea unor sarcini, încrezători, capabili să ducă la bun sfârșit o sarcină și care își prețuiesc propria persoană sunt părinți care au abordat un stil de parenting bazat pe acceptare, dar și pe stabilirea unor reguli eficiente.
Ba mai mult, aceștia au dovedit toleranță și respect față de opiniile copiilor, dându-le posibilitatea de a se autoevalua și de a-și înregistra progresul. Astfel, stilul de parenting este un factor extrem de important în dezvoltarea copilului, însă nu singurul care joacă un rol decisiv.
Poate provoca stilul de parenting autism?
Autismul este o tulburare de origine neurobiologică, iar deficiențele se pot observa până la vârsta de 3 ani. Prin urmare, stilul de parenting nu determină apariția autismului. Fiind o tulburare de comportament, diagnosticul se poate stabili numai prin analizarea comportamentului copilului, iar primul care poate observa indiciile autismului este tocmai părintele.
În acest context intervine părintele, care are rolul de a observa, de a consulta un specialist și de a lua măsurile necesare începerii terapiei în cazul în care copilul manifestă simptomele specifice.
Semnele autismului pot apărea încă din perioada în care copilul este sugar: nu râde, nu reacționează la sunetele din jur, nu urmărește cu privirea obiectele care se mișcă sau nu gângurește. Alte semne frecvente sunt mersul pe vârfuri, starea de anxietate, reacțiile corporale repetitive (bătutul din palme), lipsa de atenție (atunci când este strigat pe nume, când i se arată un obiect), hipersensibilitatea la sunete și altele. Importanța părinților este crucială, atât în determinarea diagnosticării copilului, cât și în implicarea activă în terapia acestuia.
Deși nu se vindecă, prin intermediul terapiei, peste 50% din copiii diagnosticați cu autism pot ajunge să ducă o viață independentă. Momentul începerii terapiei este și el decisiv, căci până la vârsta de 3 ani, creierul copilului este în plină dezvoltare, iar intervenția timpurie este cheia succesului.
Poate provoca stilul de parenting anxietate?
Stilul de parenting nu poate fi o cauză izolată a apariției anxietății, după cum susțin psihologii. Copiii ai căror părinți sunt anxioși au o probabilitate de 7 ori mai mare să devină anxioși la rândul lor, deci observăm că această stare poate fi transmisă genetic. Totuși, conform cercetărilor, 60-70% dintre copiii ai căror părinți suferă de anxietate nu vor dezvolta această afecțiune.
În ceea ce privește stilul de parenting, este clar că acesta nu poate fi motivul pentru care un copil este anxios, atâta timp cât părintele nu se fixează excesiv asupra greșelilor, inducând teamă în comportamentul copilului. Felul în care acțiunea unui părinte poate dăuna este modul în care acesta reacționează la anxietatea copilului. Iată care sunt cele mai frecvente reacții care încurajează anxietatea:
- reacția super-protectivă a părintelui, moment în care acesta simte nevoia de a rezolva toate problemele copilului. Deși este firesc să ajutăm copilul, recomandabil ar fi să îi acordăm ocazia de a-și înfrunta temerile de unul singur, pentru a evita ca pe viitor acesta să aibă impresia că nu reușește să facă față provocărilor de niciun fel;
- acordarea atenției sporite acestor stări în detrimentul altor nevoi. Interacțiunea dintre părinte și copil nu trebuie să se producă doar în momentele în care acesta este speriat, rușinat sau are o problemă, ci și în momentele în care își dorește să aibă parte de atenția părinților sau să se joace cu aceștia, spre exemplu. Dacă adulții acordă atenție doar stărilor anxioase, îi încurajează să procedeze la fel și pe viitor;
- reacția părinților în fața situațiilor dificile: nu este un lucru necunoscut faptul că cei mici imită felul părinților de a aborda o problemă, percepând tot ceea ce fac aceștia, în special până la o anumită vârstă, ca fiind corect. Prin urmare, reacția adulților trebuie să fie una calculată, conștientizând faptul că reprezintă modele comportamentale pentru copiii lor și vor transmite, negreșit, aceste obiceiuri.
Poate provoca stilul de parenting depresie?
În concordanță cu cele descrise mai sus, persoanele cu tendințe de anxietate aleg fie să lupte, fie să se retragă. Retragerea socială conduce, cu timpul, la amplificarea stărilor de anxietate, creșterea sentimentului de singurătate și instalarea depresiei. Aceasta se caracterizează prin stări de tristețe, gânduri negative cu privire la propria persoană sau la cei din jur, oboseală sau lipsă de interes.
Conform studiilor, nu s-au găsit legături directe între stilul de parenting și instalarea depresiei în rândul copiilor. Doctorul Marie Yap afirma că este imposibil de știut cât de important este stilul de parenting în comparație cu alți factori care ar putea conduce la anxietate sau depresie, precum bullyingul în școli, însă este clar că prezența părinților în viața copiilor are o importanță covârșitoare.
Asemănător celorlalte situații, modul în care acționează părinții în astfel de situații poate încuraja stările depresive sau le poate împiedica. Tot Marie Yap susținea că acei copii ai căror părinți îi pedepsesc, îi tratează cu asprime sau sarcasm, îi critică sau îi resping sunt cei mai predispuși să dezvolte stări depresive.
Parentingul nu este, nici pe departe, singurul motiv care poate contribui la instalarea acestor stări. Intervin, conform specialiștilor, și factori pe care nu îi putem modifica. Existența unor probleme de acest fel la alți membrii ai familiei, sărăcia sau etnia au fost legate de tulburările de dispoziție ale adolescenților.[2]
Ce stil de parenting este asociat cu comportamentul agresiv al copilului?
Stilul de parenting neglijent și neimplicat, manifestat printr-o comunicare deficitară și prin lipsa de afecțiune, este asociat cu un comportamwnt agresiv al copilului. De asemenea, multiple cercetări au arătat că și un stil de parenting autoritar poate fi asociat cu înclinația copiilor înspre stări de agresivitate fizică și verbală, impulsivitate sau instabilitate emoțională. Toate aceste lucruri se petrec în contextul în care copiii sunt lipsiți de afecțiune din partea părinților.[3]
După cum observăm, foarte multe dintre aceste mituri despre parenting conțin un sâmbure de adevăr, ajungând să ia forma unei realități transfigurate. Acest tip de informații merită să fie cunoscute până la final, căci, în caz contrar, pot avea consecințe atât asupra copiilor, cât și asupra părinților și a stilului de parenting al acestora. Un lucru extrem de important este să ne documentăm riguros asupra acestui subiect, căci numai sub această formă putem să oferim copiilor o educație corectă și care să îi pregătească pentru viață.
Mai multe informații despre acest subiect puteți citi aici.
Surse care au stat la baza documentării acestui material:
[1] Kerby T. Alvy, An effective parenting initiative, https://ro.scribd.com/document/119764103/Parenting (21.05.2020).
[2] Kathryn Doyle, Parent behaviors linked to kids’ anxiety, depression, în Reuters, https://www.reuters.com/article/us-parent-kids-anxiety-depression/parent-behaviors-linked-to-kids-anxiety-depression-idUSBRE9BC0VR20131213 (21.05.2020).
[3] Costică Abrudan, Stilurile parentale și atitudinea adolescenților față de școală, http://dspace.biblioteca.um.edu.mx/xmlui/bitstream/handle/20.500.11972/677/Tesis%20Costica%20Abrudan.pdf?sequence=1 (21.05.2020).
